Cu limbi de foc slăvindu-mă dintâi
Încă pășea pe margini de estradă.
Din fumul rar și foc la căpătâi
Noi ne voiam fugirii noastre pradă.
Dar întrebarea în tăceri ardea,
De ce n-am fost iubită stea ce ninge
Și rușinoasă boală-nchipuia
De-asupra ochi sever și fără sânge.
Iubește-mă, – amintește-mă și plângi!
Toți plânșii, oare, nu-s egali în Domn?
Adio, dar! Vin temniceri nătângi
Pe-albastre căi, de dincolo de somn.
Versuri tălmăcite de Traianus
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de regret și dorință de iubire și acceptare. Vorbitorul se simte neînțeles și părăsit, căutând consolare și egalitate în fața divinității, în timp ce se confruntă cu o despărțire inevitabilă.