E una – cu tunetu-n zarea vântoasă,
Deschide fereastra şi intră în casă
Şi râde şi-ţi tremură-n gât
Şi bate din palme cu-alint.
Iar alta, la miezul nopţii născută
Îmi intră-n odaie de nimeni ştiută,
Din golul oglinzii priveşte
Cu-asprime ceva îmi vorbeşte.
Mai sunt şi de-acestea: în albă amiază
De parcă absentă aş fi de la masă
De foaia curată se-ating
Şi curg ca izvorul în crâng.
Şi încă: atunci când e taină în jur
Şi ea nici culoare nu e, nici contur –
Cristal de lumini sfârtecat
Pe care nu-l prinzi niciodat.
Iar asta!.. Sângele-mi bea fără milă
Cum bea din iubire-o zăludă copilă
Şi fără să-mi spună-un cuvânt
Tăcere se face curând.
Şi nu ştiu pe lume durere mai mare.
Plecată-i. Şi urmele ei fac cărare
Spre-un capăt uitat de pământ.
Iar eu fără dânsa.. ce sânt?
Sensul versurilor
Piesa descrie natura evazivă și uneori dureroasă a inspirației poetice. Poezia este personificată ca o entitate care vine și pleacă, lăsând în urmă un sentiment de pierdere și întrebarea asupra identității creatorului fără ea.