Tu, scrisoarea nu-mi arde, zglobiu,
Până la capăt citește-o, cuminte.
Nu mai vreau neștiută să fiu
Și străină în calea-ți, iubite.
Nu privi așa crunt și cu vină,
Sunt iubită și sunt a ta.
Păstoriță nu sunt, nici regină,
Poate, călugăriță cândva.
Acum port rochie cenușie,
Am pantofi fără toc, ce mi-i?
Dar la fel, ca-n strânsoarea-ți mlădie, −
Frică port în ochi mari și pustii.
Tu scrisoarea nu-mi arde, iubite,
Și nu plânge de răul oricui.
Ia-o-n simpla-ți odaie aminte
Și în inima zilei s-o pui.
Sensul versurilor
O scrisoare adresată unui fost iubit dezvăluie sentimente contradictorii: iubire persistentă, teamă și regret. Autoarea se simte prinsă între trecut și prezent, exprimând o vulnerabilitate profundă.