Da, am iubit adunări nocturne, până-n dimineață, –
Pe micuța masă paharele ca de gheață,
Peste cafeaua neagră subțire abur aromat,
A căminului greu și roșu jar de iarnă, ațâțat,
Veselia glumei literare mușcătoare, subtilă,
Și prima ocheadă-a amicului, neputincioasă și umilă.
Ispită n-a existat. Ispita în tihna trăiește,
Ea roade postitorul, preasfințitul îl asuprește.
Și în miezul nopții de mai peste jună călugăriță
Țipă istovit precum o rănită vulturiță.
Iar desfrânaților și păcătoaselor amabile-n fiece ungher
Nu le este cunoscută-mbrățișarea brațelor de fier.
Oare nu din motiv că lăsând blestemata neseriozitate,
Privesc adânc tulburată la palatele întunecate?
De-acum obișnuită cu înalte zvoniri preacurate,
De-acum judecată după legi pe pământ neumblate,
Eu, ca o criminală, mă mai târăsc spre acel loc
De execuție îndelungă, arsă de al rușinii foc.
Și văd oraș minunat, și aud glasul celui iubit,
De parcă încă n-ar exista tainicul mormânt,
Unde, lângă cruce, îngenunchind în arșiță și brumă,
Eu trebuie să aștept judecata grea, de pe urmă.
1917.
* * *.
Ție să-ți fiu supusă? Ți-ai ieșit din minți!
Doar puterii divine dau ascultare.
Nu-mi doresc alinare, nici scrâșnet din dinți,
Soțul – mi-e călău, casa lui – închisoare.
Dar asta e! Venisem de bună voie..
Decembrie se năștea, vântu-n câmp urla.
Luminos era-n a ta nevolnicie,
Pe când după geam întunericul domnea.
Astfel în străvezia sticlă pasărea
Se lovește în iernatica urgie
Și sângele îi pestrițează aripa.
Acum mă umplu fericirea și tihna.
Adio, și-o să-mi rămâi drag pe vecie,
Pentru că în casa ta primii străina.
1921.
* * *.
O toamnă nemaipomenită a edificat cupolă înaltă,
Norii primit-au ucaz să nu-ntunece bolta din infinit,
Și oamenii se mirau: luna septembrie e ca și-ncheiată,
Dar zilele friguroase, umede unde s-ar fi prăpăstuit?
Apa canalelor tulburi se făcu de un verde smaraldiu
Și urzica răspândea miros ca de roze, dar mai tare.
Răsăritul erau sufocant, nesuferit, demonic, purpuriu,
Și-l vom ține minte până la ultima noastră suflare.
Soarele părea să intre-n urbe ca un bandit sau derbedeu
Și primăvăratica toamnă atât se mai alinta lângă el,
Încât se părea că ar putea să răsară albul ghiocel..
Iată când te-ai apropiat și tu, liniștit, de cerdacul meu.
1922
Sensul versurilor
Piesa explorează teme de nostalgie, iubire pierdută și condamnare personală. Vorbește despre amintiri, regrete și acceptarea unui destin dificil.