Ah, ușa n-am închis-o eu
Și lampa n-am aprins,
Nu știi, cum obosită, zău,
Să dorm nu m-am decis.
Să cat coline, cum se sparg
În bezna din frunzare,
Voci îmbătate-n sunet vag,
Asemeni vocii tale.
Și totul, că-i pierdut, să știu,
Că viața-i iad prin noi!
O, eu convinsă-am fost să fiu,
C-o să te-ntorci-napoi.
* * *
Eu veni-i aici din lenevie,
Mi-i totuna unde să tânjesc!
Tremură o moară-ntre coline,
Anii poți să-i taci aici, firesc.
Peste pajiști molcome, uscate,
Trece o albină-n zboru-i mut,
Lângă țărm par nimfele visate,
Însă nimfele-au murit demult.
S-a-ntețit în umbră ca-ntr-o zare
Țărmul larg și tot albește blând.
Peste plutitoarea-ntomnare
Lin lucește luna, înnoptând.
Totul pare nou, observ, uimită.
Proaspăt ghioceii amiros.
Tac. Eu tac, prea bine pregătită
Să fiu iar a ta, pământ frumos.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de nostalgie și așteptare. Naratorul se află într-o stare de melancolie, contemplând trecerea timpului și frumusețea naturii, în timp ce speră la o reîntoarcere sau o regăsire a unei iubiri pierdute.