Eu celor dragi le-am plâns murirea
Și rând pe rând toți au murit.
Mormintele mai poartă firea
Slovei, cu care le-am ghicit.
Cum ciorile se-nvârt și beau
Proaspătul sânge-nfierbântat,
Astfel sălbatice-mi erau
Cântările de dor visat.
Cu tine sunt dulce și bună,
Aproape ca inima-n piept.
Dă-mi mâinile, -n liniște-ascultă.
Te blestem, te du, nu te iert.
Și să nu te știu niciodat’,
O, muză, să nu-l chemi, pierdută,
Viu fie și lipsă-n cântări
Și-n veci necântat
De dragostea mea neștiută.
* * *
De privirea-ți sunt, totuși, topită,
Și-nvățat-am să tângui de gând.
O, și din coapsa ta, făurită,
Cum să nu te iubesc pe pământ?
Să-ți fiu soră fidelă anume
Mi-este dat de destinul străvechi,
Iar eu sunt prea zgârcită prin lume,
Dulce rob, cu cercei în urechi.
Dar când fi-va să mor, necăjită,
Peste pieptu-ți mai alb ca zăpezile grele
Cum va plânge a ta părăsită
Inimă-soarele Patriei mele
Sensul versurilor
Piesa explorează pierderea celor dragi și inevitabilitatea morții, împletită cu sentimente de dragoste profundă și un destin implacabil. Vorbitorul oscilează între blestem și afecțiune, reflectând asupra complexității relațiilor și a durerii provocate de pierdere.