Când prietenii s-au strâns,
Eu grăitule-le-am: „Mult plâns,
Râs puțin e-n lumea asta!
Rău mă oropsi năpasta,
Negrul meu inel s-a dus…”
„Ne-am uitat pe stâncă sus,
Jos prin luncă, lângă mare;
Să-l găsim n-am fost în stare…”
Dar pe una din alei,
Cel mai îndrăzneț din ei
Mă rugă s-aștept să vină
Noaptea fără de lumină.
Minunându-mă de-a sa
Vorbă, fruntea-mi se-ncrunta,
Prea scoțându-mă din fire
Gingășia-i din privire.
„La ce bun? Doar ca să-ți bați
Joc de mine-ntre bărbați?
Florile-ți să mă înece? ”
Tuturor le-am spus să plece.
Dar când nu fu om să vadă.
Ca o pasăre de pradă,
În iatac gemui amar,
Amintindu-mi iar și iar:
Cum priveam șezând la masă
Ochii dragi de noapte deasă,
Cum nici beam nici nu mâncam,
Ci la ei mă tot uitam.
Cum în taină, fără preget,
Mi-a vârât inelu-n deget,
Țintă-n ochi cum m-a privit,
Și-n cerdac a fost ieșit….
……………………………………………….
Nicăieri n-o să-l găsească…
Peste luntrea pescărească
Albe pânze cântă-n vânt.
Flăcări, cerurile sunt.
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea pierderii unui inel, simbol al unei iubiri trecute. Naratorul își amintește cu nostalgie de momentele petrecute alături de persoana iubită, accentuând regretul și imposibilitatea de a recupera ceea ce a pierdut.