Calomnia pretutindeni m-a tot însoțit.
Pasu-i târâtor până și în somn l-am auzit
Și în orașul mort sub cerul cu-apucături haine,
Căutând, rătăcit, loc de mas, fărâmă de pâine.
Și refracția ei arde în toți ochii deodată,
Ba ca trădarea, ba ca spaima nevinovată.
Nu mă tem de ea. La orice nouă provocare
Ripostez pe potrivă, demnă, necruțătoare.
Dar fatala zi deja mi-o prezic, e în preajmă, –
În zori vor veni la mine prietenii să mă vadă
Și mi-or deranja dulcele somn cu bocetul lor,
Iar pe piept mi-or pune iconița cu auriu ozor.
Necunoscută de nimeni atunci și ea va intra
Și la patul meu cu neobosita gură a sa
Va tot număra obidele care n-au existat,
Împletindu-și vocea cu prohodul psalmodiat.
Și toți vor pricepe: nerușinata prinde-a aiuri,
Încât vecin la vecin nu va-ndrăzni a privi,
Pentru ca în strașnic vid trupul meu să cadă,
Pentru ca sufletu-mi să ardă ultima dată
Cu neputință terestră, zburând spre-al zilei zorit,
Cu sălbatică milă pentru pământul părăsit.
Sensul versurilor
Piesa descrie sentimentul de a fi urmărit de calomnie și anticiparea morții. Vorbește despre impactul devastator al calomniei și despre acceptarea inevitabilului sfârșit.