Pe potecuța frumoasă
A crescut iarba și-i deasă,
S-a acoperit potecuța
Pe unde venea mândruța,
Că trecea în vale-n luncă
Se ducea la fân să-l strângă
Cu strecătoarea-ntr-o mână
Și-un ulcior cu apă bună.
Uitași, mândro, potecuța
Pe un’ te-aștepta neicuța,
Uitași dragostea curată
Și poteca de-altădată
Lângă munții cei de piatră
Unde ne-am iubit odată,
Acum totu-i numai floare
Din vârf și până la poale,
Muntele-i tot înverzit,
Sufletul mi-e-mbătrânit.
Sensul versurilor
Piesa evocă nostalgia unei iubiri trecute, pierdută odată cu trecerea timpului. Natura, odată martoră a iubirii, acum doar amintește de fericirea de odinioară, accentuând sentimentul de îmbătrânire și regret.