Lui Nichita Stănescu, Petre Stoica, Adam Puslojici, Srba Ignjatovici.
Suntem la masă aproape toți,
Petre adăpostit în barba lui de iarbă uscată,
Nichita uitându-se la înger cu două pete de cer,
Adam care tocmai l-a încuiat pe Dumnezeu într-o garsonieră
Și Srba uimit de tăcerea și înțelepciunea propriului vis,
Iar eu în loc să mă plâng că-mi scufundară corăbiile
În strâmtoarea blestemată a zilei,
Îmi amintesc cum alergam după soare cu cercul.
Totul ar fi bine,
Cugetă unul,
Dacă ne-am mai putea vedea
La un secol odată.
O bucată de brânză mai cântă pasărea
În munții Carpați,
Un ardei și-o ceapă mai scoate ciutura
Din fântânile Serbiei,
Un lăutar și-o bardacă de vin
Mai putem cumpăra
Punând vers de la vers,
Chiar dacă luna nu ne mai sărută pe gură
Când ne-ntoarcem spre dimineață
Din patul vreunui cântec mirosind a femeie.
Masa e-ntinsă pe fluviu
Și nu ne vedem între noi.
Ce bine-ar fi, cugetă unul,
Dacă ne-am mai putea întâlni
Chiar așa
La un secol odată.
Sensul versurilor
Piesa evocă o întâlnire imaginară cu prieteni poeți, într-o atmosferă de nostalgie și amintiri comune. Vorbește despre trecerea timpului și dorința de a retrăi momente prețioase, chiar și la intervale mari de timp.