Sus la munte la neica
Ninge și e iarna grea,
Potecile-s troienite,
Pădurile brumărite,
Surioară căprioară,
Ia-mă cu tine diseară
Și du-mă la neicuța,
Dragă surioara mea.
Las’ să ningă, las’ să ningă,
Numai dorul să mă ducă
În satul dintre vâlcele
Cu căsuțe mititele,
Cu luminițe de-argint
Și cu coșuri fumegând,
Cu luminițe de-argint
Și cu coșuri fumegând.
Lâng-o margine de sat
E-o căsuță cu cerdac,
Cu luminiță-n fereastră
Acolo-i căsuța noastră,
Aș zbura ca pasărea
S-o văd pe măicuța mea
Și m-aș face frunză-n vânt
La măicuța să ajung,
Aș zbura ca pasărea
Acolo- măicuța mea
Și m-aș face frunză-n vânt
Pân’ la maica să ajung.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dorul profund de casă și de mamă, accentuat de peisajul hibernal și de distanța fizică. Călătoria imaginară spre satul natal este ghidată de dorință și de amintiri dragi.