De-aș fi ca luna pe cer
Le-aș vedea pe toate
Și pe neiculița
L-aș vedea ce face,
Dar eu umblu pe pământ
Și am doruri multe
Și-al meu neiculiță drag
De-o vreme mă minte.
De-aș fi floare-n drumul tău,
Nană, să mă vezi,
N-aș mai duce-atâta dor
După ochii-ăi verzi,
Dar nu-s floare-s mândruliță
Și dorul mă poartă
Pe-al meu neiculiță drag
Să-l mai văd o dată.
Tu, Luceafăr luminos
Și voi, stele multe
Luminați văile toate,
Drumul de la munte,
Să vadă neica să vină
Că-l aștept diseară
La stâna noastră la munte
Sus la Ploștinioară.
Hai, Luniță, nu te stinge,
Luceafăr n-apune,
Să-mi fie dragostea sfântă
Și dulce pe lume,
Că toate sunt muritoare,
Dragostea rămâne,
Se preface-n floare albă
Pe munți și coline.
Sensul versurilor
O tânără își exprimă dorul și așteptarea față de iubitul ei, folosind imagini din natură precum luna, stelele și florile. Ea speră ca dragostea lor să fie eternă, transformându-se într-o floare albă pe munți.