Sus la deal, ori jos la vale,
În deșert privesc oftând,
Către bine nu văd cale,
Simt că soarta are-n gând
Să m-arunce-n munți cu gheață,
Ah, amara mea viață!.
Soare, lună, cerești stele,
Pre voi vă chem mărturii,
Spuneți greșalele mele,
Șters să fiu dintre cei vii
D-am făcut vreo strâmbătate
La dușman, amic sau frate!.
Voi, plăntuțe tinerele,
Mielușei nevinovați,
Ce-ați fost sub grijile mele,
Spuneți, v-am dat să gustați
Vrun venin din mugur verde,
Iarbă-de-fier, ce vă pierde?.
Rămâi, țară sănătoasă,
În al tău leagăn firesc,
Nu-n deșert, că ești muntoasă,
Încât ție nu-ți sosesc
Caldele soarelui raze,
Ce prin munți pustii s-așează.
Rămâneți, baști învechite,
Ce ades vă cercetam,
P-a voastre ruini turtite,
Doamne, mult mai cugetam
Că asemenea ursită
Va fi mie rânduită!.
Tâmpă, frumoasă Sioane!
P-al tău vârf când mă suiam,
Ca în nescari vii icoane,
Tot ținutul revedeam!
Oar’ lăsa-m-a cruda soarte
Să te mai calc pân’ la moarte?.
Oltule, vale frumoasă!
Mult voi fi ție dator,
De mi-i trece cătră casă,
Ma, trecând, să nu m-omori!
Că dușmanii vor fi-n stare
Să nu-mi dea loc de-ngropare!
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de despărțire și nostalgie față de locurile natale, Brașov și împrejurimile sale. Vorbitorul își ia rămas bun de la țară, munți și repere dragi, temându-se că soarta nu-i va mai permite să le revadă.