Andrei Ciurunga – Gligore Fărăţară

De-un car de ani mă tot numesc aşa,
bătrânii brazi pe care-i ţin de neamuri,
aghezmuind pe jos, în calea mea,
cu lacrimi de răşină de pe ramuri.
Când urc pe munte, sus, printre păduri,
aud, de sub a crengilor povară,
cum mă îndeamnă nevăzute guri:
„Rămâi la noi, Gligore Fărăţară.”.
Dacă mă prinde-al Dunării şuvoi
cu spume albe ce se sparg în valuri:
„Gligore Fărăţară, hai cu noi!”
mă cheamă glasul apei dintre maluri.
Iar când pornesc smerit spre cimitir
să mai îngrop câte-un copil de ceară
mă trag de mână morţii mei în şir:
„Mai stai cu noi, Gligore Fărăţară.”.
Privesc în brazdă: plugul nu-i al meu.
fac ochii roată: nu-i a mea moşia,
şi parcă, Doamne, nu mai sunt nici eu,
nici Gheorghe, nici Ileana, nici Maria.
Vara cosesc – n-am pâine la iernat,
cresc iarna boii ca să-i pierd în vară
şi-mi cară hoţii ţara hat cu hat,
Eu rămân tot Gligore Fărăţară.
Mă uit spre cer, dar nu-l mai văd senin,
aş întreba – şi nu cutez a spune:
„Oare şi cerul s-a întors străin
sau mi-e surată zarea de cărbune?.”
Şi tot aştept cu fiecare nor
să se deslege-a ploilor pornire
şi de pe faţa dreptului ogor
să spele apa strâmba rânduire.
Apoi va scoate Dumnezeu din sân
hrisovul vechi, pecetluit cu ceară,
să-l întărească iarăşi de stăpân
pe robul său Gligore Fărăţară.
Voi şti atunci că plugul e al meu,
a mea cu toate brazdele moşia
şi voievod pe toată holda eu
şi Gheorghe şi Ileana şi Maria…

Sensul versurilor

Piesa descrie lupta unui om cu sentimentul de a nu mai aparține locului său natal și de a-și pierde identitatea. El se simte deposedat de moștenirea sa și așteaptă o reconfirmare a drepturilor sale.

Lasă un comentariu