Cum cea din urmă rază, cum ultimul zefir
Însuflețesc amurgul blând,
Sub eșafod mă-ndemn încă lira-mi s-o resfir.
Poate de-acum sunt eu la rând.
Și mai curând ca ora să-și pună-n cerc plimbată,
Poate, pe smalțul orbitor,
În pașii șasezeci care drumul i-l scriu roată,
Piciorul vajnic și sonor;
Pe pleoapa-mi somnul gropii va apăsa cu ură.
Cât încă versu-abia-nceput
Nici va fi avut timpul să treacă de cezură,
Poate-n acești pereți, temut,
Trimisul morții, întunecat zapciu de umbre,
Condus de-abjecți soldați duium,
Cu numele meu cutremurând tuneluri sumbre,
Unde-n mulțime îmi fac drum
Stingher, săgețile ascuțind, ce slujesc crima,
Nu pe cel drept în veghe stând,
Pe buzele-mi deodată va să suspende rima;
Cu lanțuri brațele-mi umplând,
Târându-mă, brutal împingându-i înrăit
Pe foștii mei de soartă frați,
Ce mă știau cât vestea cumplită n-a vuit,
Și-acum străini par, depărtați.
Fie! prea mult trăit-am. Ce-augustă-n veac franchețe,
De bărbăție și-n cinstiri
Ce pilde sacre, celui drept scumpe, să-l răsfețe,
Ce umbre mari de fericiri,
Ce Themis, cu priviri criminale, nu legate,
Ce plâns mult milostiv prin stări,
Ce antice-amintiri și rodiri fidel păstrate,
Ce nobile-ntr-ajutorări,
Fac să regreți umanul, de-aici, râvnit lăcaș?
Teama-n exod ni-i Dumnezeu;
Micimea, fățărnicia. Ah! suntem niște lași
Toți. Bun rămas, pământ al meu.
Sosească moartea! Astfel eliberat voi fi.
Cumva sub negrele poveri
Inima mea cedează? Nu. Aș putea trăi!
Viața-mi virtuții-i e-n vederi.
Căci omul cinstei totuși, jignirii crunte pradă,
În carcere, lângă sicriu,
Mai sus își saltă fruntea și vorbele, să vadă,
Luciri de-un cast orgoliu viu.
Dacă în slăvi e scris că o spadă-n mâini, de jar,
În veci de veci nu-mi va luci,
O armă în cerneală muiată și-n amar
Mai poate oamenii-a-i sluji.
Dreptate, Adevăr, dacă mâna-mi, a mea gură,
Cea mai de taină din gândiri
N-au încrețit vreodată sprânceana voastră dură,
Și dacă false propășiri,
Batjocura atroce, sau, și mai grea jignire,
Tămâia ăstor scelerați
V-au încrustat în inimi răni fără lecuire,
Salvați-mă. Un braț păstrați
Ce fulgerul azvârle, amant al răzbunării.
Cu tolba plină-n lut să treci,
Făr-ca în cloaca lor să strivești, să dai pierzării
Ăști mânjitori călăi de legi!
Ăști viermi de hoit ai Franței închise-ntre zăbrel
Și sugrumate! O, sfânt har,
O, peană! fiere, silă, Zei unici vieții mele!
Prin voi mai sunt în viață, doar:
În venele-i cum smoala arzândă redeșteaptă
O torță-n scăpătări, la fel
Trăiesc; și sufăr. Prin voi de griji ferit, un, iată,
De mari nădejdi torent cu el
Mă poartă. Fără voi, ca otrăvile livide,
Colțul mâhnirii nevăzut,
Prietenii-mi oprimați, fala celui ce ucide,
Sceptru-i de bronz, șiragul mut
De buni proscriși dați morții, oprobiul cât cerul
Că-n umbra legii lui șezum,
Totul, mi-ar fi stins viața; sau întorceam
Drept în spre pieptul meu. Dar cum!
Nimeni, deci, spre-a fi martor prin vremea care vine,
Despre atâția drepți zdrobiți?
Fii, văduve, a lor amintire să aline,
Pe cei mai deșănțați bandiți
Cu negrul lor portret să-i confrunte și-nspăimânte,
Până-n infern să-și taie vad
Spre-a-nnoda biciul, triplul bici al pedepsei sfinte,
Spre-acești perverși ca ridicat?
Să scuipe pe-al lor nume, să cânte-a lor tortură?
Haide, sfârșiți, strigări în cor;
Rabdă, vis de dreptate, inimă grea de ură.
Și plângi, Virtute, dacă mor.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimentele unui om condamnat pe nedrept, care se confruntă cu moartea. El își găsește puterea în scris și în idealurile de dreptate și adevăr, refuzând să cedeze disperării și sperând că sacrificiul său nu va fi în zadar.