Să nu crezi, Toma, nimic! —
din trestia fierbinte a poeziei, această armată timidă ce zilnic se aruncă în gol de la fereastra mea, şi de care lumea avea să se teamă.
Un şir nesfârşit de saluturi, în piatră şi bronz, vor fumega de acum în cinstea mea, dar cărei vorbiri duc eu greul,
o, simplă sudoare a cercului de cretă…! ,
sub pleoapa grea a norocului, când scot la iveală, din mâneca lumii,
tezaurul acestei plângeri în pumni?.
E noapte! …
Cum s-ar spune, e noapte…!
Destinul se adânceşte în mine
precum un fruct căzut din istorii,
iar un cuvânt, în cerul gurii mele,
se crede, într-o doară, dumnezeu.
Dar tu nu crezi, Toma, aşa-i!? —
în trestia fierbinte a poeziei.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o îndoială profundă față de valoarea poeziei și a cuvintelor. Vorbitorul se simte copleșit de destin și de greutatea propriilor creații, punând la îndoială impactul lor real asupra lumii.