Tot orașul, țara, planeta
Dormeau. La urma urmei,
Ce altceva ar fi putut face,
Mă întrebam
Și-i priveam înduioșată cum dorm:
Unii cu eleganță și grație,
Alții grosolani, lăbărțați peste ceilalți,
Alții zvârcolindu-se, munciți de coșmaruri,
De remușcarea că dorm,
Alții, dimpotrivă, fericiți
Că au reușit, în sfârșit,
Cu neuroleptice, cu exerciții yoga,
să adoarmă. O mare de trupuri inerte
Acoperind până în zare
Străzile, văile, munții
Pe valurile căreia oricine
(Cu singura condiție să fie treaz
Sau cel puțin somnambul)
Ar putea înainta
(Dar spre ce?),
O mare fără țărmuri, inertă,
Aproape moartă.
Aproape moartă?
Și deodată m-a apucat o spaimă nebună
Că nu vor mai fi în stare să se trezească
În zori,
Că vor uita până atunci gesturile trezirii,
Că vor uita chiar și somnul,
Această ultimă dovadă a ființei.
Și am început să le strig
Vă implor, vă conjur
Nu uitați că dormiți,
Aduceți-vă aminte
Că sunteți în viață
Sensul versurilor
The song reflects on a world asleep, both literally and metaphorically, questioning the nature of existence and the fear of losing consciousness. It's a plea to remember life and awareness even in a state of slumber.