Cântec de miner tânăr.
Azi am plutit, iubito, pe ape mari albastre,
Cămașa de pe mine, iubito, poți s-o storci,
Și m-am gândit pe ape la inimile noastre,
Dar m-ai strigat – tu poți oricând să mă întorci! –
Și-am revenit din apele albastre,
Și ca dovadă – uite-un pumn de scoici.
Azi am umblat, iubito, prin mari și-adânci păduri,
Îmi sfâșiară haina potecile ascunse.
Și m-am gândit prin codri la ochii noștri puri,
Dar m-ai strigat – și-n mine chemarea ta pătrunse;
Și m-am întors din marile păduri,
Și ca dovadă – iată-un pumn de frunze.
Azi m-am pierdut, iubito, prin straturi mari de timp
De pe obraz tu șterge-mi, iubito, anii bine,
Mi se părea-n milenii cu tine că mă plimb,
Dar m-ai strigat – și glasul ți-ajunse greu la mine
Și m-am speriat că n-o să-ajung la timp,
Și-am prins să-mping mormanele de timp
Spre viitor – și iată-mă la tine.
Sensul versurilor
Un miner își amintește de momentele petrecute în natură și de chemarea iubitei care îl readuce mereu în prezent. Călătoriile prin natură și timp devin metafore pentru legătura puternică dintre cei doi.