Silviei Plath.
Noaptea pinteni ascunde, păstrează secrete
pentru cel singur, aventurat spre poteci nedormite;
când somnul se-așterne plutind
și-o veche beție se-ntoarce pleoape să-nchidă
– cai ce se frâng în fiece noapte
și apoi re-nvie pentr-un final suicid.
O boltă înaltă, deschisă
pe-o cicatrice lăsată de trupuri lovite, distante
și de galopul penultimei prerii de suflet,
aidoma acelui sunet de porți batante, -n fața toamnei.
Să-i întrebați unde pășesc cu ochii lor încă fierbinți,
priviri halucinante de adio,
dacă există vreun loc
pe unde își cerșesc neauzitul geamăt.
Prin crăpătura cerului
– încuietoarea lumii, unde se furișează moartea
pândind în prag la dulcea picoteală –
galopul cailor plecați să cadă
și să se piardă-n genuni de canion,
își târâie umila neputință,
imponderabilele-mi coapse încleștate.
Prin suflet, amintiri vâscoase devin ambre,
rășina ce emană coșmaruri din trecut,
solide ca sângele Nazariteanului cel răstignit,
pe unde ochii de copil mi-i țintuiam nainte de culcare;
ferigi gigantice lovindu-mi fața,
în timp ce mâini tremurătoare loc îmi făceau prin nori,
ca să descopăr lumea
ce-ntotdeauna se afla de-obscura parte-a ceții.
Din spate va veni profundul cu-al său magnet dezlănțuit,
îi simt ca-ntr-un galop puternica sa voce:
cuvântul bântuit, cuvintele răsunătoare
și galoparea constantă pe cristale,
constanta-i galopare..
Iar în curând zenitul, goliciunea.
Pe-orbita cailor inerți,
o toropeală fără remușcări mă duce către zori.
Sensul versurilor
Piesa explorează teme întunecate precum moartea, suferința și amintirile traumatizante. Imaginile puternice ale cailor care se prăbușesc și ale coșmarurilor din trecut sugerează o luptă interioară cu durerea și pierderea.