Alphonse De Lamartine – Cântec de Dragoste (I)

Dacă-ai putea vreodată să egalezi, tu, lira mea,
Aripa tremurată din zborul de zefir, ce vrea
Să treacă printre ramuri,
Sau freamătul de valuri, cu mângâiosul lui balans,
Ori gânguritul jilav al porumbeilor, în dans,
Jucându-se la țărmuri;
Dacă, precum un lujer de stuf, însuflețit de vânt,
Din coarda ta porni-va un grai înălțător și sfânt,
Divin secret din ceruri,
Că-n casa cea curată, în care zboară numai duh,
Îndrăgostiții îngeri vorbesc cu ochii prin văzduh,
Privirii lor eteruri;
Dacă în mlădierea din glasul tău cu armonii
Ai mângâia un suflet, ce-a înflorit în gingășii,
În brizele iubirii,
Ar fi o legănare domoală, pe imagini vagi,
Așa cum norii zboară pe vânt, pe aripile-i largi,
În movul strălucirii:
În somn, iubitei mele, cea dulce adormită-n flori,
I-ai murmura în taină chiar vocea mea și-ai ei fiori
Răsunători prin toate,
Curați precum extazul, ce dat îmi e de ochii săi,
La fel ca rătăcirea pe ale visurilor căi,
Cu zări preaminunate.
Deschide-ți ochii, -aș spune, o, unică lumină-a mea!
Și lasă-mă să caut sub pleoapa ta iubirea, cea
Care îmi umple viața!
Privirea ta alături e sufletului meu de preț
Așa că, lasă raza, din răsăritul cel măreț,
S-aprindă dimineața!