Iubim atâtea lucruri pe lumea asta, doară
Ca să-nțelegem bine ce prețuim din plin:
Joc, ocean, cofeturi, un firmament senin,
Femei, sau cai, sau lauri, sau roze bunăoară.
Călcăm pe flori firave, ce-abia prind să răsară,
Și plângem, și cuvinte de bun rămas rostim.
Cu timpul, ne dăm seama și noi că-mbătrânim
Când clocotul se duce din inima hoinară.
Din toate-aceste bunuri, ce nu spun lucru mare,
De preț e numai unul; un vechi amic, se pare.
Te cerți și fugi de dânsul; când însă, cumințiți,
Ne întâlnim, surâdem, și două mâini se-ndeamnă,
Gândindu-se că-n timpuri mergeam nedespărțiți,
Că sufletul nu-i veșnic și „ieri” un „mâine”-nseamnă.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra valorii prieteniei adevărate în contextul trecerii timpului și a efemerității vieții. Vorbitorul își dă seama că, din toate plăcerile vieții, prietenia este cea mai prețioasă, amintindu-și de legăturile strânse din trecut și de importanța relațiilor umane.