I.
Încet răsunetul de clopot
Se risipește tremurând,
Și numai apele în ropot
S-aud din munte coborând.
Iar umbrele de brazi, lungite,
Spre vecina mânăstire curg –
Păduri și văi, pe nesimțite,
Se-neacă-n vânatul amurg.
Sub muta stelelor domnie,
Cu zgomot porțile se-nchid
Ce trece-așa ca o stafie
Încetișor pe lângă zid?..
De după dealuri depărtate,
De-asupra codrilor pustii,
Se-nalță luna și străbate
În adormitele chilii.
Puterea nopții se așază
Ca un zăbranic pe pământ –
Un singur suflet stă de pază
În tot acest repaos sfânt..
Măicuța, nopțile de vară,
Sunt înfiorător de dulci..
Încremeniși privind afară, –
Pe cine-aștepți de nu te culci?
Tu ești fecioara înțeleaptă,
Ce candelă și-a pregătit,
Și straja neclintit’ așteaptă
Sosirea mirelui iubit..
Dar ochii, ca nealtădată,
Îți ard, bolnav strălucitori,
De patimi surde ce te-mbată,
De-nchipuiri ce-ți dau fiori.
Dorinți necunoscute încă,
Și ne-nțelese te cuprind,
Când în muțenia adâncă
Zărești o umbră-ncet viind.
II.
Zadarnic ți-ar mai bate-n minte
Evlavioasele povețe,
Căci mai presus de cele sfinte
Stă legea vecinicei vieți. –
De zbucium și de voluptate,
Târziu, ca un copil trudit,
Așa, cu mâinile-ncleștate
De gâtul lui, ai adormit.
Răsună toaca de utrină,
Chiliile s-au redeschis,
Tu, speriată de lumină,
Te scoli, uimită ca de-un vis.
Privești în juru-ți, și te-ntuneci
Sub negrul gândurilor stol.
Ca de pe-un mal înalt aluneci
Și parcă te scufunzi în gol.
Căci simți că-n aste ziduri sfinte,
Ce ca pe-o floare te-au păstrat,
Viața ta de-aci-nainte
E o minciună, și-un păcat –
Și când gândești la ce rușine,
Și-n ce noroi te-ai coborât, –
Ți-ai rupe rasa de pe tine,
Ți-ai smulge crucea de la gât..
Dar patima iubirii crește,
Te ia, ca vălul unei mari,
Și focul inimii topește
Tăria crudelor mustrări.
Te-ndupleci singur’ a-nțelege,
Că durerosul tău amor
Nu-i un păcat – ci e o lege
Poruncitoare tuturor, –
Și dacă-n a vieții cale,
Un suflet tânăr s-a oprit
Sub raza frumuseții tale,
Tremurător și fericit,.
La ce pustii să-ți treacă anii
Și inima să-ți îngrădești
În pacea sfintelor citanii
Și-a pravilei bisericești!..
Sensul versurilor
O călugăriță se confruntă cu dorințe lumești și o atracție interzisă, punând la îndoială viața ei monahală și simțind un conflict profund între datoria religioasă și chemarea iubirii. Ea realizează că viața ei în mănăstire este o minciună și un păcat, dar patima iubirii este prea puternică pentru a fi ignorată.