Alexandru Vlahuţă – Delendum

Haide, suflete, ridică-ți leghioanele de gânduri,
Și-mbrăcate-n za eternă întocmește-le în rânduri,
Bate-te cu tine însuți, zbuciumă-te nopți întregi,
Ca durerea ta în ritmul sfânt al versului s-o legi!
Și m-așez să scriu la masa de hârțoage încărcată..
Mintea-mi arde-nvălmășită — tâmplele încep să-mi bată.
Am atins abia condeiul, și m-au apucat fiori..
Parcă văd cum stau la pândă, pătimași și cârtitori,
Nevoiașii noștri critici — spadasinii damblagii,
Cari, neputând să muște, morfolesc arta-n gingii!
Trebui să respecți bontonul, să-ți gătești versul în frac,
Dacă ții ca prin saloane să poți fi lumii pe plac.
Nu-ți lăsa simțirea caldă, plină, vie și întreagă
Să zbucnească, și veșmântul, care-i vine, să-și aleagă;
Ci ți-o-mbracă-n floricele, și-i dă-ncunjur pe departe.
Plângi, urăște și blestemă după regula din carte.
Fii galant — nesocotește-ți patima-n care te zbați,
Nu cumva să superi nervii criticilor delicați:
Poezia e „un cântec dulce, un parfum ceresc!..”.
De-așa artă parfumată, o, vă foarte mulțumesc!
Când mi-i inima-ncărcată, și când gândurile-n muncă
Bat și rup zăgazul păcii, și din matca lor s-aruncă,
Toate lacome, -nsetate d-a ieși din haos, clare,
Ferecate-n cetluita versurilor încleștare.
Când viața mea întreagă mi-e în flăcări, zbuciumată,
Nu cumva c-are să-mi fie grija să deschid îndată
Și să văd cum mă învață codul bunelor manieri
Să-mi vărs patima pe droaia îngâmfaților bucheri,
Să apuc de piept pe falșii zei, să-i târâi din altar,
Și, smulgând masca științei de pe chipul lor murdar,
Să-i denunț în gura mare, ca să vadă-ntreaga lume
Cine sunt acești iluștri hoți de slavă și renume!
O, lăsați-mă, cu nervii voștri de cucoană mare,
Voi ce vreți să-mi puneți arta la regim și la-nfrânare,
Și-mi strâmbați din nas la toată vorba mai de-a dreptul spusă!
V-ar plăcea să șadă smirna, și la colț să fie pusă
Biata artă, ca micuții cari nu-s astâmpărați!..
A, atunci, și voi, desigur, ați fi critici minunați!..
………..
Iată droaia de nevolnici, strașnicii stihuitori,
Literați, ce pentr-o odă bagă muzele-n fiori,
Cântăreți, lihniți de pompe și de sărbători solemne,
Cari țin, cu tot prilejul, să s-arate, să se-nsemne,
Iată-i toți, porniți să ieie nemurirea cu asalt:
Pentru ei nu-i poartă-nchisă, și nici scaun prea înalt.
Sunt bătrâni cu barbe albe, tineri fără de musteți,
Ucenici și capi de școală, poeți mari și mici poeți,
Donchișoți ce-n a lor piele de mândrie-abia-și încap:
Suliți de carton în mână, și cu chivere pe cap,.
Urieși cu talpa-n tină și cu creştetul în nori,
Dornici de eternitate și de statui visători!..
Toți împinși de-aceeași sete, pe volume-ntregi călări,
Se-mbulzesc — se duc să spargă noaptea veșnicei uitări,
Și-n a gloriei lumină cu-a lor scrieri să răsară,
Să rămâie-n nesfârșitul timp, ca niște stâlpi de pară!.
O, ridiculă cohortă de milogi neputincioși,
Ce spurcați cu-al vostru cântec graiul bunilor strămoși,
O, vânturători de fraze, scripcari sarbezi și smintiți,
Nu vedeți în ce mocirlă de prostii vă bălăciți?.
Ce? Pentru c-ați pus la mustru* niște biete vorbe goale
Ș-ați umplut, cu chiuita, de cerneal-atâtea coale,
Pentru c-ați scâncit la lună, ca toți barzii răsuflați,
Un amor străin, și patimi vechi, ce nu le-nțelegeați;
Credeți că-i de-ajuns ca lumea să vă dea-n genunchi uimită
Și în veci a ei uitare și dispreț să nu vă-nghită?
Dar de când nerușinarea, spuma frazelor umflate
Și ridicula-ngâmfare drept talent pot fi luate?
De când gloria se vinde, ca femeile de stradă,
Oricărui neghiob, ce-n cale-i, cu ochi dulci, vine să-i cadă?
Leneși, ignoranți, cu capul plin de fumuri și de pleavă,
Din nimic cum vreți să iasă și să faceți o ispravă?.
Arta nu-i de voi. În lături, stârpituri făr de simțire,
Ce dați zor lumii blajine cu de-a sila să v-admire!..
Dar la glorie-n ce vremuri și în care țar-ajung
Astfel de paiați de bâlciuri și gușați de Câmpulung?.
O, bâiguitori de fleacuri, lăutari nerușinați,
Ce dați buzna pe la chefuri și părăzi, ca să cântați,
De v-ar scăpăra o clipă mintea, să vă priviți bine,
Ați intra-n pământ de scârbă, de oroare și rușine!..
Delendum – Ceea ce trebuie distrus.. (lat.).
Mustru* – Exercițiu militar; aici cu sensul de a pune în ordine, a disciplina.

Sensul versurilor

Piesa exprimă o critică vehementă la adresa mediocrității și a ipocriziei din lumea artistică. Autorul își exprimă frustrarea față de standardele impuse și de lipsa de autenticitate, demascând impostura și superficialitatea celor care aspiră la glorie fără merit.

Lasă un comentariu