Alexandru T Stamatiad – Simfonia Toamnei

III.
Întregul cer e plin de nori
Și parcul e pustiu de flori.
Cad frunzele necontenit,
Terasele au mucezit.
Fântâna a murit de mult,
Doar glasul vântului l-ascult.
Plutesc senzații de aramă,
Un glas din alte lumi mă cheamă.
Coboară toamna-ntunecată,
Mi-e tinerețea sfâșiată.
Coboară toamna peste viață,
Mi-e inima un sloi de gheață.
Zadar în jurul meu privesc,
Pe tine nu te mai zăresc.
Tăcerea curge ca o apă,
Singurătatea mă îngroapă!
IV.
De treizeci de zile, iubito, e ceață și plouă afară,
Și nimeni nu trece pe stradă, și nimeni nu-mi sună la scară.
De treizeci de zile, în glastră, se stinge tăcută o floare,
Visând că-i surâde-n fereastră o rază pierdută de soare.
De treizeci de zile aceleași volume tronează pe masă,
În tihnă păianjenu-și țese, prin colțuri, fantastica plasă.
De treizeci de zile condeiul stă trist și uitat, la o parte,
Nimic nu mă leagă de nimeni, ci totul profund mă desparte.
De treizeci de zile urâtul mi-nfășură gândul pustiu,
Un sumbru cavou mi-e odaia, iar patul de fier – un sicriu.
De treizeci de zile e noapte, căci soarele-i mort ca și luna,
Funingine, plumb, umezeală, și plouă, iubito, într-una!
VIII.
Și apele dorm..
Tăcerea se-ntinde
Și totul cuprinde.
Stelele sunt multe,
Visele-s pierdute.
Nu mai e o floare,
Inima mă doare.
Dorul mă-mpresoară,
Din nouă mă omoară,
Uscatele ramuri
Bat sinistru-n geamuri
Și viața tot trece,
Moartea o întrece:
Dormi într-un sicriu
Îngust și pustiu,
Uitarea se-ntinde,
Profund te cuprinde
Și apele dorm..