Ce după-amiezi ciudate învăluite-n vis!
Izvoarele amintirii în suflet s-au deschis,
Răni vechi cu sânge proaspăt mocnind sub clipă, treze.
Și doruri ruginite prind iarăși să vibreze
Când vremea-ncetinită și-ntinde apă grea.
Simt cum întreagă-mi viață alunecă în ea
Și cum eu însumi vreme mă fac, magie rară!
În mine-atunci o lume vrăjită se coboară:
Amestec de anotimpuri, de dimineți și seri.
Alcătuind o lume găsită nicăieri,
În care se-ntretaie ca niște zvonuri line
Atâtea visuri toate câte-au trecut prin mine
De la-nceputul celei mai vechi copilării.
Prin vinete meleaguri cu ceruri brumării,
Pe-un drum mereu același și altu-ntotdeauna
Pornesc cu
Păsărilă să strâng în brațe luna
Dar mult nu stau în țara poveștilor, și-acum
Mă-ntâmpină o toamnă cu despletiri de fum.
Văzduhu-ngălbenește ca o mătase veche,
Flășnete ofilite îmi țiuie-n ureche
Și simt miros de frunze ce ard, grămezi, prin țări
Durata mea de astăzi cu anii tot mai scurți
Mă-ndeamnă-n amintire să fac mai lungi popasuri;
Și vremea n-o mai măsor cu clipe și cu ceasuri,
Căci hronos mie însumi sunt și, mag subtil,
Schimb timpul meu de-acuma cu timpu-mi de copil.
O, farmec fără nume, feerică năframă,
Pe care-o ridicare de gene o destramă,
Răscruce-a zilei între amiază și-nserat,
Gând în aceeași clipă rostit și spulberat!
Ajunge-voi vreodată pe cai nemijlocite.
Să aflu tâlcul nouă cuvintelor tocite
Și să cuprind statornic cu tainice dovezi
Miracolul acestor ciudate după-amiezi?
Sensul versurilor
Piesa explorează natura iluzorie a amintirilor și modul în care timpul transformă percepția asupra trecutului. Naratorul reflectă asupra trecerii timpului și asupra dorinței de a se reconecta cu inocența copilăriei, într-o atmosferă melancolică și visătoare.