Din craniu mi-au lăsat doar o fâșie,
Un ciob ca să-mi servească de suport;
Și-acum, zbârcit și puhav, pe tipsie,
Stau la hotarul dintre viu și mort.
Cu vinișoare fine mă legară
De-o inimă de gumă, de bronhii de oțel.
Un sânge care nu-i al meu strecoară
În mine-o existență fără țel.
Aud fără ureche și văd fără privire,
Așa cum simți în brațul absent un puls bătând,
Trăiesc în mine însumi ca pură amintire.
Ființa mea e numai memorie și gând.
Atâtea miliarde de celule
Sunt vii degeaba, iscă în zadar
Dorințe și voințe, porunci pe care nu le îndeplinește nici un mădular.
Sunt împânzit cu sârme și cu ace.
Electrice imbolduri mă bântuie mereu.
Cu-aceste meșteșuguri subtile, orice-ați face,
Tot nu puteți pricepe ce-i în adâncul meu.
Veți aduna desigur un vraf și-nc-un vraf
De foi lucioase, pline de linii negre, care
Tot urcă și coboară, dar nu veți fi în stare
Din mine să desprindeți măcar o cugetare.
Cu simplul vostru encefalograf.
Ce spun acele linii cine știe?
Voi numai de la mine puteți afla, dar cum,
Când între voi și mine nu este nici un drum
Și gândul meu e mut pe veșnicie?
Un scris din care nimeni nimic nu înțelege,
Din care doar atâta puteți alege
Că nu exist, făptură sibilină,
La pragul dintre viață și mașină.
Atâta numai?
Prea puțin.
Mai este
Până s-aveți din miezul meu vreo veste.
V-ar trebui o nouă născocire,
În așa fel ca, fără mijlocire,
De-a dreptul să se-atingă gândire cu gândire,
Iar eu să pot în voie să cutreier
O omenire toată numai creier.
Dar pan-atunci, misterios și mut,
Rămân un exilat în absolut.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema incomunicării profunde și a alienării într-o lume dominată de tehnologie. Protagonistul, redus la o existență pur cerebrală, se simte izolat și incapabil să comunice cu cei din jur, devenind un exilat în propriul său univers interior.