Alexandru Philippide – Ceasul Greu

Mi-era pustiu în suflet. Plin de trudă,
Mergeam pe malul unei ape,
Și blestemam în gândul meu cu ciudă.
Blestem nu era de necaz ori ură;
De nici un om n-aveam ca să mă plâng;
Dar îmi mușcam din suflet să nu plâng;
– Și parc-aș fi mușcat din zgură.
Și doar pornisem blând de dimineață,
Cu ochii mari și gândurile-n vânt!
Mă bucuram de flori, de vânt, de viață,
Și mă simțeam la mine-acasă,
Oriunde pe pământ.
În urma mea orașul ca o fiară
Cu solzi de zmoală și aripi de fum
Își clocotea urgia seculară.
Dar eu pornisem singur, din zori, blajin, la drum.
Nu mă aveam decât pe mine-n minte,
Mă bucuram de mine ca de-o plantă
Pe care-o crești cu grijă, zi cu zi;
Și-un singur gând aveam: tot înainte.
Mai mult decât oricând eram departe
De orice gând nemernic, de orice dor milog
De unde-atunci venise ca un fior de moarte
Dorința asta crudă: să mă rog?.
Lăsasem în orașul de piatră și metal
Biserici proaspete de cărămidă
Cu-nfățișare roșă de spital
Și clopote ce sună cu scârbă și obidă.
Dar gândul nu-mi fusese niciodată
Să-ngenunchez pe lespedea lor tristă,
Iar dumnezeul lor, dacă există,
Mă îndoiam în ele să fi intrat vreodată.
Cu pumnu-n inimă-mi dădeam, spunând:
“Dorința mi-i nevolnică și mică.
Cui să mă rog? De ce? Te rogi de frică:
Nu tremură în mine nici un gând;
Și sufletul mi-l simt ca-ntotdeauna
Pe-atât de mândru pe cât e de bând.
Cât despre Dumnezeul cel de-acum,
În fața lui dorința mi-o măsur prea adâncă.
E drept că-n el se scaldă atâția oameni încă,
Dar eu sunt singur, nimeni nu m-a-nsoțit la drum!”.
Cum aș fi vrut un fir de adevăr!
Un adevăr – o, fie cât de mic –
Să mi-l culeg și să mi-l prind în suflet,
Să mi-l culeg… Dar nu găseam nimic.
Mai ieri aveam atâtea adevăruri,
Savante mingi cu care mă jucam!
Pe unul singur le-aș fi dat pe toate:
Pe-acela numai aș fi vrut să-l am.
O, ceasul greu – o, ceasul rău – o, ceasul
Pe care-ai vrea să-l sari în timp, să-l treci,
– Când nu e clopot să-i rostească glasul
Și să vestească clipele lui reci.
Fusese drumul lung și obosisem.
Mi-am așternut truditul trup
Pe-o pajiște la care poposisem.
Spre-un fir de iarbă m-am plecat, să-l rup.
Dar mâna-mi șovăi o clipă, oarbă,
Și făr-a-l rupe-l mângâia ușor
Când gândul meu deodată frânt din zbor
Se agăță de firul zvelt de iarbă.
Nu știu… dar nu mai cugetam acum
La firul meu de adevăr fără prihană.
Trecuse ceasul greu?
Pornii la drum,
Cu firul meu de iarbă, pe suflet, ca pe-o rană.
Mergeam din nou pe mal ca dimineață
Cu ochii mari și gândurile-n vânt.
Mă bucuram de flori, de vânt, de viață.
Și-n loc ca să mă rog, am început să cânt.