Noaptea de iulie.
A-nceput din nou să-mi fie dor de dulce fericire.
Văd că-mi trece tinerețea, văd că anii mi se duc,
Și mi-e sete de plăcere, și mi-e sete de iubire,
Însă umbrele visate nu se poate să le-apuc.
Numai aurul, el singur, îmi lipsește-n asta lume,
Numai el, dar fără dânsul sunt un biet neputincios.
Care suflet de-al meu suflet, care nume de-al meu nume
S-ar lipi să ia povara unui trai sărăcăcios?
Pică plâns al tinereței pe un sân ce nu palpită,
Ai avut să-l cumperi, e al tău până-n zori.
Veștejește-te-a mea buză pe o buză veștejită,
Și tu, suflete, visează că aduni cerești comori.
Însă tu, o! poezie, cu mantaua ta regală,
Îți acoperă vederea – fugi în colțu-ntunecos,
Prin fereastra mă fixează luna rece și spectrală
Ca un doctor ce se uită la chip de ofticos.
A! desigur, masca blondă avea altfel de privire
Când pe țărmurile de-aur ale lacului Leman
Surâdea printre frunzișuri la-ntâia mea iubire
Vis mai lung decât un secol în cuprinsul unui an.
A! desigur că în noaptea ce-n trecutul vieței mele
E-nsemnată cu roșeața simțimintelor dintâi,
Dacă ea privea prin geamuri dintre pulberea de stele,
Nu venea c-un zâmbet rece lângă caldul căpătâi.
Poezie! Poezie! Ai dreptate totdeauna
Dar fiindcă simt și astăzi că rămas-am tot al tău,
Da te rog în jos perdeaua, ca să nu mă vadă luna,
Roag-o calea să-și urmeze, voi să scap de ochiul său.
Zi-i să meargă pe oriunde e suavă fericire,
Să-și încarce a ei rază cu al florilor arom,
Să zâmbească voluptății ce se naște din iubire,
Dar să uite pe oricine a uitat că este om.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de dor și melancolie față de trecerea timpului și pierderea tinereții. Naratorul tânjește după fericire și iubire, dar se simte împovărat de realitate și caută refugiu în poezie, deși chiar și aceasta îi aduce aminte de pierderi și deziluzii.