A-nceput din nou să-mi fie dor de dulce fericire…
Văd că-mi trece tinerețea, văd că anii mi se duc,
Și mi-e sete de plăcere, și mi-e sete de iubire,
Însă umbrele visate nu se poate să le-apuc.
Numai aurul, el singur, îmi lipsește-n asta lume,
Numai el, dar fără dânsul sunt un biet neputincios…
Care suflet de-al meu suflet, care nume de-al meu nume
S-ar lipi să ia povara unui trai sărăcăcios?.
Pică plâns al tinereței pe un sân ce nu palpită,
Ai avut să-l cumperi, e al tău până-n zori…
Veștejește-te-a mea buză pe o buză veștejită,
Și tu, suflete, visează că aduni cerești comori.
Însă tu, o! poezie, cu mantaua ta regală,
Îți acoperă vederea – fugi în colțu-ntunecos,
Prin fereastra mă fixează luna rece și spectrală
Ca un doctor ce se uită la chip de ofticos.
A! desigur, masca blondă avea altfel de privire
Când pe țărmurile de-aur ale lacului Leman
Surâdea printre frunzișuri la-ntâia mea iubire
Vis mai lung decât un secol în cuprinsul unui an.
A! desigur că în noaptea ce-n trecutul vieței mele
E-nsemnată cu roșeața simțimintelor dintâi,
Dacă ea privea prin geamuri dintre pulberea de stele,
Nu venea c-un zâmbet rece lângă caldul căpătâi.
Poezie! Poezie! Ai dreptate totdeauna
Dar fiindcă simt și astăzi că rămas-am tot al tău,
Da te rog în jos perdeaua, ca să nu mă vadă luna,
Roag-o calea să-și urmeze, voi să scap de ochiul său.
Zi-i să meargă pe oriunde e suavă fericire,
Să-și încarce a ei rază cu al florilor arom,
Să zâmbească voluptății ce se naște din iubire,
Dar să uite pe oricine a uitat că este om.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de dor și melancolie, reflectând asupra trecerii timpului și a pierderii fericirii. Poetul se simte captiv într-o lume materialistă, căutând consolare în poezie, dar fiind conștient de iluzia acesteia.