Pământul se cutremurase,
Și cerul se întunecase,
Christos pe cruce răstignit,
În Domnu’, sufletu-și-l dase
Și-ntre tâlhari sta pironit.
Catapeteazma, sfărâmată,
Zăcea-n biserica bogată, —
Biserică de cărturari!..
Iar cum fu noaptea-naintată,
Îl coborau dintre tâlhari!.
Atunci apostolii veniră
În taină-adâncă de-l jeliră,
Și cum îl duseră-n mormânt
O piatră grea rostogoliră
Pe-nvățătoru’ lor cel sfânt!.
Dar Maica-Precista, rămase,
Și cum pe piatră s-așezase,
Plângându-și plânsul ei amar,
Din steiu, zări că-n grabă dase
O mică buruiană-afar’!.
Și lacrămile ce-o stropiră,
Atât de repede-o sporiră
Că-și dete rodul ei pe loc
Și florile i se numiră
De-atuncea, flori de Siminoc.
Iar dându’-și rodu, Siminocul,
Ș-a treia zi având norocul
De-a-mpodobi mormântul gol,
De-atunci rămase în tot locul
Al nemuririi sfânt simbol!.
Sensul versurilor
Piesa relatează legenda florii de Siminoc, născută din lacrimile Maicii Domnului la mormântul lui Iisus. Floarea devine simbol al nemuririi și al credinței.