Grădina este plină de taina fericirii
Și nu e fir de iarbă de-alt fir nendrăgostit;
E mai, când nu e frunză să n-aibă al iubirii
Fior nedeslușit.
Micsandra spre rozetă se pleacă fermecată,
Garoafa râde-n soare cu roșul ei mănunchi,
Iar vița se ridică pe măr, amorezată
De verdele său trunchi.
Rochițele, în brațe subțiri, dar încordate,
Strâng vișinul, și cracă cu cracă-l cuceresc,
Cireșele, alături, sub frunze-mperecheate,
Roșesc și se iubesc.
Din totul se înalță un cântec către soare
De dragoste nespusă, de dulci îmbrățișări,
O falnică poemă de strofe arzătoare,
De tainice oftări.
Ascultă: e grădina întreagă, ce unește
Simțirea ei suavă cu cântecul din noi,
Și cerul din adâncu-i de aur ne privește
Zâmbindu-ne prin foi.
Sensul versurilor
Piesa descrie o grădină plină de viață și dragoste, unde fiecare plantă și floare este conectată printr-un sentiment profund. Totul se unește într-un cântec de dragoste către soare, iar grădina însăși ne împărtășește simțirea ei suavă.