„Voiesc, iubite pictor, o pânză cum n-a fost
Să văd din întuneric că iese-n pielea goală
Satana care-n mine stârnește o răscoală
Pe când zadarnic caut de el un adăpost.
Îl văd frumos și searbăd, aproape o fecioară,
Având pe-o gingășie de Bacchus indian
O frunte visătoare sub păr de-atenian
Și-n buzele-i de flăcări cutremure ce-omoară.
Fă-l dulce totdeodată ca taina unui vis
Ce-n leagănu-i de aur te-adoarme cu blândețe
Atunci când plin de viață și beat de tinerețe
Te lași pe nesimțite s-aluneci spre abis.
Sau scoate-l dimpotrivă din negura cu șoapte,
Nălucă fără seamăn cu ochii scânteinzi,
Întocmai cum e-n clipa sălbaticei izbânzi
Când sufletul mi-l soarbe în fiecare noapte.”
Și jalnica ființă, furată de-aiurare,
Când pasul și-l mai duse prin largu-atelier,
Isterică privire pe niște lănci de fier
S-opri încremenită de-a lor străfulgerare.
Apoi, din frământarea lucioasă ca zarea
Ea sapă împrejuru-i o roșie vâltoare
Din care e ajunsă de flăcări arzătoare,
Simți că se aruncă Satana peste ea.
Sensul versurilor
Piesa descrie o luptă interioară cu o forță întunecată, personificată ca Satana, și dorința de a o înțelege sau de a scăpa de sub influența ei. Protagonista oscilează între atracție și repulsie față de această entitate, căutând o eliberare, dar fiind totodată consumată de prezența ei.