Alexandru Hrisoverghi – Ruinele Cetății Neamțu

Odă.
I
Vă iubesc, răsipuri sfinte, semn măririi strămoșești,
Zid vechi ce de pe-al tău munte, încă patria-mi slăvești.
A cărora-nfățișare orişicui sameni a zice:
„M-au părăsit cetățenii, m-au dărâmat cruda vreme,
Dar copii, strămoșii voștri odinioară aice
Ocrotea patria voastră de vrăjmași făr-a se teme”.
O, singure monument ce te aveam drept dovadă
Slavei acei strămoșești! Vedeți-l cum e să cadă!
O, ziduri din care Ștefan, înviat la bărbăție,
Întorcându-se cu grabă, pe vrăjmași au biruit,
Însuflețiți-mi puterea, dați-mi glas, dați-mi tărie,
Să pot tângui cu jale starea-n care ați venit.
II
Rădice-se pân’ la ceruri tânguirea și strigarea
A obștiei moldovene! Plânsul, bocitul și jalea
Meargă adânc să răsune pe bolta acea cerească;
A lor zile cu Cetatea Neamțul să se risipească!
Vedeți sfântul loc acela, unde viteji-au murit,
De copii cum se dărâmă, se sapă păn-în pământ.
Lăcomia unor aprigi, după vreme patrioți,
Sfântul loc îl defăimează, ca niște vitregi, ca hoți!
O, pavăză neînvins-a neamului moldovinesc!
Ca să-ți dau destulă slavă, ce cuvinte să găsesc!
Tu, care cu-a ta umbrire veacuri întregi ai păzit
Faima strămoșilor noștri, viața le-ai ocrotit,
Viața ce ei ne-au dat nouă, prin care astăzi trăim,
De a ei păstrare-acuma, noi ție să-ți mulțămim.
Sângele lor ce și-acuma curge prin a noastre vine
S-au păstrat, cetate sfântă, s-au păstrat de către tine.
Paza zidurilor tale pe vrăjmași batjocorea,
Când pe mii de dușmani leși optsprezece plăieși bătea,
Tu, care la orişicare defăimare de străin
Erai stavilă; și-acuma erai un martur deplin
Unei slave, unei soarte, ce-n veci au încoronat
Armele patriei mele, când de viteji s-au purtat.
Tu, care cu-a ta umbrire învitezi la bărbăție,
Prin aducere-aminte, și acum fiind pustie,
Pe tot moldovanul care păstrează strămoșesc sânge,
Pe tot tânărul ce poate o sabie a încinge.
III
O, fraților moldoveni, bătrâni, tineri, de-a valma,
Veacurilor viitoare nu gândiți că-i să dați samă?
Și puteți cu sânge rece privi ace daramare?
Nu opriți barbara faptă, nu-nălțați toți o strigare?
Priviți marturul ce unul din veacuri ne rămăsese,
Că neamul nostru din neamuri de viteji se alesăse,
Cum îl dărâmă și-l strică lăcomia-n sumețire,
Și își face ei palaturi, spre a-și găsi mulțămire.
Voi sunteți cei de dăunăzi când pe Teatru cânta
Trei franțuji în altă limbă, și cetatea o sărba,
Strigați și băteați în palme, plângeați cu lacrimi fierbinți,
Căutați unul la altul, dați din cap, crâșcați din dinți;
Și-acum vedeți dărâmarea, și nu ziceți un cuvânt!
Oar-au fost de bucurie, că ei joacă pe mormânt?
Oare nu era și-acele vro jărtvă d-a măgulirii?
Nu, fraților, nu, vă rog, nu mai dați prilej hulirii,
Nu vă mai trageți asupră-vi hula neamurilor toate,
Ci strigați, opriți păcatul, cereți cu glas o dreptate.
Iară voi care păcatul nu vă sumețiți a-l face,
Ci patimii vă-nchinați, cugetul poate vă tace?
N-ați gândit că-i să dați samă veacurilor viitoare?
N-ați gândit c-al vostru nume, lor lăsați spre blăstămare?
Această-a voastră urmare, o defăimare obștească,
Prin aducere-aminte, în veci să v-agonisască.
Lăcomia de voi însuși și de a voastră avere
Bucure-se, aibă parte, stăpâneasc-o în putere,
Iar blăstămul cu-a sa mână în firea toată să sape
A voastre nume urâte! Cu țâța să se adăpe
Pruncilor viitorimei, blestemul cel mai urât
A nevinovatei guri fie cel întâi cuvânt!!!