Femeia ruginită ca toamna și tutunul îmi aține cuprinsă de-mpătimare drumul.
Am întâlnit-o-n crâșma din port de la Sulina unde își înfipsese, bag-seama, rădăcina de mi se părea lipită de scaun și de masă, ca o ființă fără adresă, fără rasă.
Era frumoasă, totuși, sub lirica-i rugină, ca la un bal de curte romanța de duzină căci avea plete încă îmbelșugate foarte și de culoarea plânsă a vinurilor moarte.
Femeia ruginită ca toamna și tutunul îmi aține încă plină de-mpătimare drumul.
Ba chiar prin vene drumul de sânge mi-l aține căci din blestemul crâșmei ea s-a mutat în mine. îmi scrie cu condeiul și-mi bea cu cupa-n mână, -spre glorie și moarte mă ia de braț, stăpână, -respiră-n ritm cu mine, de iadul meu aproape, iar fumul de havană mi-l scutură pe pleoape.
Cine m-a dus în portul Sulinei, prin dughene, cu viziuni și cântec oniric de sirene?
Căci de atunci sunt dublu ca linia ferată și nu mai sunt eu însumi. Sunt numai o erată, un mers pervers de glonte care-și ucide drumul, -fiind de vină toamna femeii. Și tutunul.
Sensul versurilor
Piesa descrie o întâlnire într-o cârciumă din Sulina cu o femeie asociată cu toamna și tutunul, simboluri ale declinului și dependenței. Naratorul este cuprins de o stare de melancolie și regret, simțind că această întâlnire i-a schimbat destinul, transformându-l într-o umbră a ceea ce a fost.