De-a pururea pierdutele Arcadii
ale acelei vârste. Toate dor.
Privesc, de-un timp, prin gene, ca prin gratii
spre zone care nici nu mă mai vor.
Ca de la morți, nu mai primesc scrisori,
s-a rupt, se pare, roata diligenței
pe harta cerului, la trecători,
la hanul tainei și-al indiferenței.
Și iată-mă-s, ușor de tot, la Linus,
care plutea pe vârf de spice-n mers.
Ceva m-atrage-nspre polul minus,
spre marginile altui univers.
Doar cântecul, atâta-mi mai rămâne,
în forma unor ramuri să-l așez
și păsări să poftesc să mi-l îngâne-n
domesticirea dulcilor amiezi.
Doar cântecul dă zilei sărbătoare,
o mai înduplecă sunând din nou,
el, izvorâtul veșnic din sudoare
și chinuitul de-a avea ecou.
Vrem, prelungindu-l, să ne prelungim
extatici, din etate în etate,
înlocuind cu un amurg sublim
uscată spaimă de eternitate.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de nostalgie și dor după vremuri trecute, căutând consolare și prelungirea existenței prin intermediul cântecului. Cântecul devine un refugiu și o modalitate de a înfrunta spaima eternității.