Vântu-n bezna zburdă, zboară,
Și zăpada răscolește,
Scoate urlete de fiară,
Ori ca un copil scâncește.
Izba veche o străbate
Zgâlțâind-o din păreți,
Sau la geamul nostru bate
Ca un rătăcit drumeț.
Trista e și mititică,
Vai de ea, cocioba noastră.
De ce stai tu, mătușică,
Ghemuită la fereastră?
Te cuprinse oboseala
De atâta viscolit,
Sau cumva de sfârâiala
Fusului ai ațipit?.
Tu ce ții tovărășie
Tinereții mele-amare,
Hai să bem, și voioșie
Să culegem din pahare!
Cântă-mi cântecul în care
Pițigoiu-i călător,
Cântă-mi cântecul cu soare
Și cu fata la izvor!.
Vântu-n bezna zburdă, zboară,
Și zăpada răscolește,
Scoate urlete de fiară,
Ori ca un copil scâncește.
Tu ce ții tovărășie
Tinereții mele-amare,
Hai să bem, și voioșie
Să culegem din pahare!
Sensul versurilor
Piesa descrie o seară de iarnă mohorâtă, plină de viscol, care trezește sentimente de singurătate și nostalgie. Naratorul caută alinare în amintiri și în compania unei persoane dragi, invitând-o să depene amintiri și să găsească bucurie în ciuda vremii aspre.