Pășesc pe câmp, încetișor,
Cu tine-alături iară,
Și sufletul mi-l simt ușor
Ca-n schitul vechi de țară.
E-o zi de toamnă-n asfințit,
Tușește-o cioară-ntr-una,
Un corb c-un jalnic croncănit
Ortacii și-i adună.
Și arde rugu-n câmp, stingher,
Și-n fum îmbracă norii,
Iar noi privim cum sus, pe cer,
Se duc în cârd cocorii.
Se duc, și cel din fruntea lor
Și plânge și-i îndeamnă.
Ce gând îl poartă? Care dor?
Ce-i plânsul trist de toamnă?
Și-s sate triste, de nespus,
Cum nu-s în altă parte –
Și arde-n ziua ce s-a dus
Un foc în câmp, departe.
Ce-i pentru mine țara mea,
Cerșind cu chipu-i jalnic?
Soția mea! O, de-aș afla
De ce jelești amarnic?
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj autumnal melancolic, evocând sentimente de nostalgie și dorință. Vorbește despre frumusețea tristă a satelor românești și despre legătura profundă cu țara.