Prin casă-mi plimb amarul
Cu pasul măsurat.
Afară flașnetarul
Suspină ne-ncetat.
De sfânta libertate –
Un vis pe care-l plâng.
De vântul care bate,
De primăvară-n crâng.
Dar mie – hei, ce-mi pasă!
Îmi plimb al meu amar.
S-a stins lumina-n casă,
Pendula bate rar.
Nutresc un vis în taină:
Prin geam ea-mi va zâmbi
Și-n luminoasa haină
La mine va veni.
Ce față încruntată
Din nou i-oi spune ei
Cât sânge rău făcut-am
Prietenilor mei.
Va fi lumina blândă-n
Ungherul liniștit
Sub candela izbândă,
Și sufletul smerit.
De ce mai vine oare
Când singur stau posac,
Fir vesel să strecoare
Prin mici urechi de ac?
De ce îmi dă povață
Ba-n glumă, ba duios?
De ce-și ascunde fața
În hohote, sfios?
Ce rece e odaia
Când nu e ea aici!
Când va țâșnii văpaia
În geamurile-i mici?
Mi-e fața iarăși pală
Când o aștept cu drag.
Și iarăși cu sfială
O voi primi în prag.
Dar n-am de ce mă teme
Și de pierdut nimic.
Aștept de lungă vreme,
Și ce-aș putea să-i zic?
Și-i spun duioasei oare
C-afară-i vânt hoinar,
Că inima mi-e-n floare?
Că-i cald în casă, iar?
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente profunde de singurătate și așteptare. Naratorul se simte copleșit de amar și tânjește după o prezență luminoasă care să-i alunge tristețea, dar se teme și de confruntarea cu aceasta.