Mohorâți și cu capul plecat
De prin beciuri ieșeau pe tăcute.
Se-auzea pasul lor cadențat,
Zeci de graiuri sunau, neștiute.
Mai veniră și alții-n oraș
Cu lopeți și cazmale în spate,
S-au întins risipiți pe pavaj,
Din pământ înălțat-au palate.
Și-ți păreau c-a țesut un paing
Prin oraș, pânza lui pe-ndelete,
Și prin val cenușiu și nătâng
Greu treceau șiruri lungi de carete.
Ziua albă s-a stins, a trecut,
Agățându-și amurgul în zare,
Iar torentul venea nevăzut
Se vărsa în oraș ca-ntr-o mare.
N-am cătat, n-am ghicit noi nicicând!
Altor oameni li-e vremea să vină!
I-a născut tot o mamă, gemând,
Le-a cântat, legănându-i blajină.
Înfășați într-al zilei sfârșit,
Soarta fu pentru noi înțeleasă..
Cel din urmă amurg ne-a urzit
Din lumini și din pete – o plasă.
N-a fost paznic un smeu fioros,
N-am văzut nici ghena cumplită,
Valul vremii ne-a șters furtunos,
Iară soarta ne-a fost – o clipită.
Sensul versurilor
Piesa descrie o transformare inevitabilă și misterioasă a unui oraș, sugerând că timpul și soarta aduc schimbări neașteptate. Oamenii vin și pleacă, iar ceea ce părea permanent este înlocuit, lăsând în urmă doar o amintire efemeră.