Aleksandr Blok – Grădina cu Privighetori (I + II)

Sparg în țăndări mărunte o stâncă
Lângă marea cu valul amar,
Iar asinul cu trudă adâncă
Duce piatra aceasta-n samar.
O lăsăm lângă calea ferată
Și-napoi iar – la munca-ne grea
Ostenite picioare ne poartă
Și asinul se-ndeamnă-a striga.
Da, se bucură biata jivină
Că ușoară-i e calea-ndărăt.
Și ne-așteaptă în drum o grădină
Cu răcoare și umbră-n frunzet.
Peste garduri înalte apleacă
Trandafirii belșuguri de flori,
Și izvoare murmur-și îneacă
În cântare de privighetori.
Tot răcnește asinul meu, bietul,
Când pășim pe la poartă-amândoi,
Și se-aude-atunci râs în boschete,
Și cântare răsună apoi….
Și sorbind ne-nțeleasa cântare
Îmi îndemn măgărușul și știu,
Că pe țărmul cu stâncile-n soare
Se așterne un fum albăstriu.
Își înseamnă amurgul hotarul,
Se coboară-nserarea pe văi.
Și se miră de mine măgarul:
” Ce-i cu tine, stăpânule, ce-i? ”.
Ori mi-i fruntea de soare încinsă,
Ori cu gânduri s-au prins să mă ia-
Tot mai des mi se-arată în vise
O viață străină – a mea?.
Ce s-aștept eu, sărac din născare,
În cocioaba cu șubrezi ușori,
Îngânând ne-nțeleasa cântare
Din grădina cu privighetori?.
Nu, blesteme n-ajung niciodată
În lăcașul cu gard ferecat,
Prin zăbrelele nopții se-arată
În amurguri vestmânt minunat.
Când în fiece seară, cu teamă
Pe la poartă mă-ndrept cătinel,
Mă îndeamnă cântarea, mă cheamă,
Mă îmbie vestmântul acel.
Și atunci în străina cântare
Prind ceva cunoscut să-ntâlnesc
Și încep să-mi iubesc frământarea,
Și grădina cu taine-o-ndrăgesc.