Amarul meu demult îl știe:
Când visele fragede-nfloreau,
Tânjeau trăind ca o momâie
Și albe flori mototoleau.
Și-n timp ce la ospețe, baluri,
Stau doamne mari cu părul nins,
Peste faianțe și cristaluri
Lumini electrice s-au stins.
Și pare chipul lui de ceară,
Ard lumânările pesmet,
În ceață mintea se-nfășoară
Și vorba sună-n pergament.
Și în mânia lor deșartă
Tânjesc cu pântec ghiftuit:
Covata doar de mult li-i spartă,
Și-i zarvă-n grajdul putrezit!
Un ciob de soartă le rămâne:
Lumini în casă nu mai ard,
Și-i arde plânsul după pâine
Și râsul rece din stindard!
Cum s-au desprins, trăiască-n pace,
Cruțați de noi, sătui – cum vor.
Curați la cuget nu ne-ar place
Să repetăm plictisul lor.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment de dezgust și deziluzie față de o clasă socială decadentă, care trăiește în opulență, dar este măcinată de invidie și nemulțumire. Poetul se distanțează de această lume, preferând o viață simplă și curată.