Aceeași zarvă nesfârșită,
Și zgomot în oraș, târziu,
Mă duc cu inima zdrobită
Prin beznă, viscol și pustiu.
În minte gânduri se-ntretaie,
Ce-a fost și ce-i, se pierde-n gând,
În jur nămeți, zidiri, tramvaie
Și felinarele arzând.
Și dacă-n vrăji chemând neștirea,
Rupând un fir în mintea mea,
Mi-aș duce-acasă prăbușirea –
Tu oare m-ai putea ierta?.
Tu care știi că-n depărtare
Clipind din ochi se-nalță-un far,
Ierta-vei poezia oare,
Delirul, zbuciumul amar?.
Nu mă ierta! Mai bine-i poate!
Un zvon de clopot s-o trezi,
Și-n noapte drumuri blestemate
De țară nu m-or despărți.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente de singurătate și deznădejde într-un oraș zgomotos. Vorbește despre o căutare interioară și despre nevoia de iertare, dar și despre acceptarea unui destin tragic. Finalul sugerează o legătură puternică cu țara, chiar și în momentele dificile.