Alecu Donici – Vulpea Duioasă

În timpul primăverii un tânăr vânător
Ucise-o păsăruică; și prin a lui urmare,
Făcu un rău mai mare,
Căci puii ei rămaseră sărmani în cuibușor!
Abia ieșiți din ouă, goi, cruzi, fără putere,
De-a foamei grea durere
Ei cască din pliscușoare, cer milă piscuind;
Cer hrană și-aripi calde, pe mumă rechemând;

Dar muma nu-i! Când, iată,
O prea cinstită vulpe pe-acolo se arată
Și de sub cuib începe a predica așa:
— Ce inimă-mpietrită nu s-a înduioșa
Văzând aste ființe atât de neferice!
Voi, păsări ce zburați
În preajmă-le pe-aice,
Cum nu vă îndurați
Ca să le ajutați?
Tu, cuculeț, vecine?
Tu schimbi acum la pene și oare nu-i mai bine
Să le aduci pe toate în cuibul de orfani?
Tu, ciocârlie dragă, ce cânți a ta plăcere
În leagănu-ți de zefiri… au, doar, nu simți durere
De ticăloasa stare acestor sărăimani?
O! tu, mierlușcă dulce, tu trebui să fii bună,
Zburând pe jos adună
Și adă viermișori
La bieții puișori.
Iar tu, privighetoare,
Ce cu a ta cântare
Ai fermecat o lume… adoarme-i și pre ei
În melodii plăcute, în desfătări de zei.
Cu-așa mijloace bune, cu-a voastră duioșime,
Voi veți asigura
A lor viitorime,
Și când ei vor zbura…
Atunci un vântișor
Făcu să aibă vulpea țulei pe botișor!

Acel ce-i bun în faptă, la vorbe nu sporește;
Tăcând el bine face! Iar cel ce te-asurzește
Că de orfani i-e milă, pândindu-i ne-ncetat,
Acela nu-i curat!
Și oamenii, adese, în fapta generoasă
Sunt vulpea cea duioasă.