Nu pot spune cine-mi începe poemele:
e oare vântul,
e oare un fel de melodie,
o amintire
fără trup, fără formă?
Știu că eu le continui
cu bucurie, cu chin:
le aduc o silabă,
le scot un verb prea greoi,
le-aș vrea pline de mister.
Sunt în slujba lor,
atâta vreme cât ele-mi îngăduie.
Au dreptul, desigur,
când sunt în plină glorie,
să murmure „mersi” ca eu să dispar.
Nu pot spune cine-mi termină poemele:
un alt vânt,
o melodie,
o amintire fără formă, fără chip,
un nou poet, pe care nu-l cunosc.
Sensul versurilor
Piesa explorează natura evazivă a inspirației poetice, sugerând că poetul este doar un canal prin care poemele prind viață. Ideea centrală este că inspirația vine și pleacă, iar poetul este în slujba ei, acceptând rolul său temporar.