Nimic nu vrea ființa ta să-mi spuie:
Nici rău, nici bun, nici dulce, nici amar.
Și ochii tăi de mică neagră par,
Împodobind orbite de statuie.
Privirea mea spre tine trist se suie,
Ca soarele pe-un gol ținut polar,
Să-nghețe printre vârfuri de ghețar,
În raze-nfipt ca-n propriile-i cuie.
Tu nici n-ai bănuit iubirea mea,
Deși dorința-n mine clocotea,
Cum clocotesc căderile de ape.
Și sufletu-mi, pe recea-ți nesimțire,
Îmi pare un nebun ce, în neștire,
Izbește într-o orgă fără clape.
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea unei iubiri neîmpărtășite și sentimentul de respingere. Persoana iubită este comparată cu o statuie, simbolizând indiferența și lipsa de reacție la sentimentele profunde ale naratorului. Acesta se simte ca un nebun care încearcă să obțină o reacție de la cineva incapabil să răspundă emoțional.