Ahmad Shamlou – Moartea Nazarineanului

Cu sunet neschimbat,
netulburat, târâșul greu al lemnului răsfrânt
pe ceafa Lui, trasa peste pământ
o linie apăsătoare și vibrantă.
„Coronați-L cu spini!”
iar peste scrâșnetul adânc al lemnului-povară
și pe-al durerilor delir,
se răsucea un bici de foc.
„Mai repede, Nazaritene, mai repede!”.
Mila ce-o regăsea în ființa Lui
îi alina toată durerea
și ca o lebădă trecând solemn,
își contempla adânc luciditatea.
„Hai, biciuiți-L!”.
Un cnut din piele împletită șfichiui
și dâra roșie, fără sfârșit,
trecu printr-o răspântie,
de-a lungul drumului durerii.
„Mai repede, Nazaritene, mai repede!”
Printre mulțimi de spectatori gălăgioși,
Lazăr se îndepărtă mergând.
Cu mâinile la spate strânse,
simțindu-și viața
sub apăsarea unei datorii usturătoare.
„Nu și-a dorit chiar El așa? Ar fi putut altfel!”.
Cerul căzu, se prăbuși greoi
pe cântul decadent al îndurării
și-ndoliații s-au risipit către mormânt,
iar soarele și luna,
însingurați,
au dispărut.