Sfințit Cu Roua Suferinței
Când lumea se preschimbă-ntr-o umedă-nchisoare
În care-n van speranța, biet liliac se zbate
Lovindu-se de ziduri, cu-aripi șovăitoare
Și dând mereu cu capu’-n tavanele surpate.
Deodată, mânioase, prind clopote să sară
Și către cer urlă-ngrozitoare
Lungi și nesfârșite convoaie mortuare
Încet și fără muzici prin suflet trec mereu..
M-ați sfințit cu roua suferinței
Și mi-ați pus venin în sânge
Iar speranța-nvinsă plânge
Ca sufletul meu
Și mută-i gura-dulce a altor vremi
Când timpul crește-n urma mea
Iar eu mă-ntunec!.
E-o oră grea și mare
Aripile-mi negre în ceruri se-ntind
Astfel lume amuțește la-ntunecări solare
Astfel mare amuțește vulcane când s-aprind..
Când prin a vieții visuri ostiri de nori apar
A morții umbră slabă cu coasa și topor
Tăcetil cumtac în spaimă, creștinii din popor
Când evul asfințește și sumnezeii mor!.
Se mistuie-n moarte și durere
Văpaia care-n mine a strălucit
Ciudata întristare ce crește ca și marea
Pe-un țărm stâncos, pustiu..
Peste flăcări, peste fumuri, pe cadavre descărnate
Pe câmpii deșerte, pe altare profanate
Vino, să-șezi pe ele tronul tău de oseminte
Înalță-te în culmea fumegândelor morminte!
Căci eu nu mă las înrobit de tine,
Crestine!
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare profundă de suferință și disperare, în care speranța este înfrântă și moartea domină. Vorbitorul se simte copleșit de durere și întristare, dar refuză să se lase înrobit de credință sau de forțele întunecate.