În seara asta luna, pe trepte reci de zare,
Mi-a coborât în casă,
Și peste ochii sărutați de tine,
Ea îmi așterne-o minunată plasă,
De diamant fluid și de rubine.
În seara asta luna nu mă lasă să mă gândesc
Nici un minut la tine,
Era la fel când ai venit întâia dată
Să-mi spui că mă iubești.
O, parcă-o văd: invidioasă și felină
A năvălit deodată prin ferești.
Tu ai privit nedumerit la dânsa
Și ai uitat să mai îmi spui
Că mă iubești! —
Lung ți-ai topit privirea-n vraja ei
Și-o lacrimă ți-a picurat pe mână!
Întru târziu, tu ai privit și-n ochii mei
Și ai șoptit încet, ca-n vis „stăpână” —
Dar nu știu cine-a fost atunci
Stăpâna ta:
Magia lunii, care te vrăjise,
Iubirea, care-n ochi îmi năvălise,
Sau mâna mică
Ce te dezmierda.
Eu nu știu cine-a fost atunci
Stăpâna ta
Și nici nu știu de ce acuma luna
E mai aprinsă ca întotdeauna,
De ce-și trimite fastul ei
Spre mine
Și nu mă lasă să gândesc la tine!
Sensul versurilor
Piesa exprimă confuzia și incertitudinea naratoarei cu privire la sentimentele partenerului, simțind o competiție între ea, magia lunii și o altă prezență feminină. Luna devine un simbol al acestei stări de nedumerire, împiedicând-o să se gândească clar la relația lor.