Mă străduiesc
Să te desprind din suflet,
Sfânt ideal al existenței mele.
Să te așez pe soclul veșniciei,
Cu vârful înălțat
Până la stele.
În fiecare zi
Aprind scânteia
Adânc să ardă-n trupul tău de vise,
Când majestuos,
Vei triumfa în zare
Sfidând pustiul negrelor abise.
Voi izbuti
Să te înalț din huma
În care gemi cu-ntraripări divine?
Voi reuși
Să torn în tine bronzul
Durerilor ce s-au abătut în mine?
O, cum aș vrea să te-ncunune nimbul
Avântului
Ce-adese mă frământă.
Și tresărind din huma înnoptată
Să-nfrunți lumina
Care înspăimântată
Din haosul de neguri ce te-apasă,
Să-ți încrustezi
Triumful tot mai sus,
Cum, din pustiuri,
Obeliscul
Tebei,
Și-a împietrit sfidarea spre
Apus.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința arzătoare de a atinge un ideal suprem, de a depăși obstacolele și de a triumfa asupra dificultăților. Este un imn dedicat aspirației către măreție și eternitate, chiar și în fața adversității.