Te caut ne-ncetat, singurătate,
Să te-nfrățesc cu sufletu-mi stingher,
Și prin odaia tristă ca și mine
Te regăsesc în cel mai mic ungher.
Decorul tău cu umbră fumurie
Prin care vremea freamătă-n surdină,
Mi-a desmierdat întreaga tinerețe
Asemeni unui val ce-acum se-nclină.
Te caut ne-ncetat, cu-nfrigurare,
Căci te presimt din ce în ce mai bună,
Când mă cuprinzi și faci să se reverse
Asupra mea tot aurul din lună.
Sau când ne pui în suflete mirajul
Nelămurit, din zările albastre,
Lăsându-și feeria să coboare
Pe ne-nțelesul sufletelor noastre.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o căutare continuă a singurătății, văzută ca o entitate familiară și consolatoare. Vorbitorul găsește frumusețe și alinare în singurătate, chiar și în tristețe, simțind o legătură profundă cu aceasta.